beculete/amintiri fara timbru

3 saptamani de colinde. 10 filme americane cu happy-end. Forfota unui orasel. Beculete scoase o data pe an din podul prafuit al primariei.

Pregatiri de Craciun.

Lumini.

Case zambitoare cerului. Brad impodobit. Miros de cozonac. Vanilie. Scortisoara. Mar copt pe strada. Vitrine stralucitoare.

Lumini.

Ninge. Ger incat ti se lipesc narile. Plimbari la ora 1 noaptea. Cer roz. Sentiment alb. Cunoscuti. Straini. Cunoscuti straini.

Lumini.

…

Asa se duce o zi de Craciun in oraselul fara cinema, dar cu cei mai frumosi copaci albi. Oraselul cu un parc nevizitat, urland a amintiri. Parcul unde e o femeie pe bancă şi-i creşte părul. O lume transparentă pe trotuare, în case şi după vitrine. O strada cunoscuta in care poti sa-ti auzi respiratia. Miros de fum amestecat cu ger. Scartaitul pasilor pe zapada moale. Oraselul copilariei, adolescentei. Oraselul sarutului. Banca inghetata a unui parc si colindele ce rasunau pretutindeni. Colindele. Vorbele. Zambetele. Prietenii…Prietenii…

Lumini.

Podul alb.Trenuri tacute.Orizont.Trepte inghetate.Dincolo de ele-oraselul.

Din nou colinde. Un altfel de sunet decat cel al colindelor ar fi ca o usa trantita peste degetele tandretii. Lucrurile se aştern liniştite ca un strat de zăpadă. Nu sclipesc. Au doar o singurătate ce naşte impresii. Este doar 25 decembrie…sarbatoare de suflet in..

Oraselul de lumini.

………………………………………………………………………………………….

“Intrebarile nerostite de obicei stau tolanite undeva la umbra unui gand, si rareori se ridica curioase ca firul de iarba, sfioase si aproape nebagate in seama, invaluindu-ne pervers, ca o panza transparenta aruncata fara intentie peste un fluture amortit de roua diminetii. Un ochi neavizat ar cadea in contemplatie, cautand penelul care a zugravit aceasta scena atemporala, uitand ca deasupra oricarui zburator asteapta acul tremurand sa patrunda cu un scartait prelung cartonul invechit al insectarului. Ce esti de fapt, in afara unui alergator ca toti ceilalti pe culoarele lungi si intortocheate ale acestui labirint in care ne gasim si ne pierdem zilnic, ne irosim in asteptarea celuilalt, uneori despartiti de doar o fereastra? De ce nu o sarim, as vrea sa intreb. De ce continuam drumul pe coridorul din stanga, cand celalalt a fost zarit alergand spre dreapta? De ce alegem partea insorita a soselei cand intuim ca celalalt inoata in noroi pana peste genunchi? Dar mai ales de ce jucam acest joc pretinzand ca avem cuburi cu care sa inaltam falnice palate, cand noua ni s-a dat doar o mana de bile? E usor de raspuns printr-o intrebare? Nu stiu, poate e firea noastra sa ne speriem prea repede cand in fata se deschide o portita de scapare, sau cand am zarit lumina la capatul tunelului care duce afara, si sa ne aplecam exact atunci spre lucruri marunte, o frunza cazuta sau o picatura de ploaie! Si chiar si atunci ne grabim, caci clepsidra a fost intoarsa cu o repeziciune marsava, si nu stiu de ce dar simt ca cineva a furat o parte din nisipul acesteia? De ce? De ce? De ce? Pentru ca putem gandi, pentru ca ne indoim, pentru ca avem dreptul, egal masurat, la fericire si la nefericire, pentru ca depinde de noi daca vrem sa gandim raiul ca un perete plin de fluturi morti, sau ca pe un camp verde, cu caprioare si flori roz... De mici am fost invatati prin jocuri, sa gandim dincolo de patratul imediatului vizual. Ce-ar fi sa ne imaginam ca in spatele tabloului cu caprioare si flori sunt si leii, care mai devreme sau mai tarziu vor ataca caprioarele?"

Nu exista legatura mai buna intre ganduri si sentimente. De aceea,va fi intotdeauna portita pe care cresc flori de gheata, precum si geamul aburit de atatea neadevaruri. Lasam. totusi, sarbatoarea asta sa ne aduca aminte de noi..de cei care vor "frumosul si binele"...

CRACIUN FERICIT!

fragment...

Ma gandesc doar ca avea,mai ales seara,momente de linistire a simturilor ,mai calme,in care cuvintele ii semanau putin cu mormaitul soldatilor marsaluind fiecare in partea lui.Ii zaresc si acum chipul obosit printre picaturile reci.Prea reci, gandeam eu pe atunci, pentru o fiinta atat de istovita.Ii picurau minutele si nu simtea decat o invaluire calduta pe sub paltonul de stofa groasa.Nu era doar timpul caci si timpul nu a trecut …a fost.Ii sunase ultima bataie si intunericul era din nou tacut.Ochi albastri,pleoape de ceara intarita,batai slabe.Liniste si zgomot.Dureros de negru era cerul noaptea,dureros de stinse erau si stelele dar nu era nimic dureros pentru fiinta istovita.Credea ca linistea nu este cuviincioasa , isi acoperise fata cu mainile si astepta zgomotul.Si scartaitul tramvaiului a adus lumina…Minutele se adunau pe un scaun rece.Tacerea crestea doar intre noi asa cum creste o apa.In rest era zgomot ..de roti,de luna stinsa,de cautari.Umblam cu oglinda prin tramvai,apoi pe strada.Oglinda era istovita.Sufla rar.Minutele se adunau pe banca.
Ii era teama ca nu o sa se mai vada intr-o zi,de aceea se agata in fiecare clipa de imaginea reflectata..de culoarea stinsa a ochilor,de suflul rar ..Pacat ca minutele oglinzii au poposit prea mult pe banca......eu plecasem de mult ..

...deoarece as putea fi o pana in aripile uriasei pasari-idei dar nu sunt decat stropul care cade pe langa ,ma infior la gandul ca linistea ar putea insemna doar un sfarsit provizoriu.

pentru ca totul s-a terminat asa..

m-am cautat in dimineata asta in tot si in nimic. Nu eram.
Te citesc "pe tine" si iata-ma!.

…

e crancena vorba ta, ca vantul urland sub stresini.

vreau sa ma uit pe geam..atatia oameni care au imbracat lumina pe dos

atatia oameni care poarta camasi-minciuna si se falesc cu ele

balangane pendulul intre ce am fost si ce nu sunt..

buna ziua.nu v-am mai vazut de o vreme

stiu.nici eu nu ma vad prea des..imi sufla vantul prin doruri

astept.o sa-mi construiesc un pod si o sa-l impodobesc cu piatra

se vor scurge minutele si-mi vor inunda monotonia..astept

…e din ce in ce mai greu sa fixezi cu privirea o zi. L-am privit trei ore şi el nu s-a mişcat. Azi a întârziat mai mult. A apus mai devreme …se face toamna.Gandesc…cand umbra perdelei ajunge pana la mine este sigur intre cinci si sase si atunci intru iarasi in timp,auzind ceasul.Ticaie.Am iesit din camera si n-a mai fost.Hotarasc sa-mi imbrac dimineata de luni cu alta haina decat cea de spital…sa o parfumez cu flori aruncate la colt de strada …sa adun aburii din conducte si sa ma incalzesc pe drum ..vreau sa ma joc cu toamna.Ea se supara si pleaca.Vine iarna.Acum o saptamana am cumparat zgomotul si furia asteptand metroul.5 lei pentru un Faulkner mi-am zis ca este pomana curata.67 de pagini in metrou,autobuz,tren.Concluzia:nu poti sa citesti zgomotul si furia decat atunci cand treci prin zgomot si furie.Intr-adevar tacerea are un rol vital in comunicare..in viata..in societate.Simt cum timpul ma face felii si se joaca cu mine.De aceea nu ma mai uit la ceas…nu-l mai aud.Simt doar umbre..

In ultimii trei ani toamna a adus shimbari …care in general m-au preocupat prea mult ca sa mai observ culori, mirosuri sau chiar zile ploioase ca aceasta. ..am ajuns si eu la concluzia ca bancile nu-s nu stiu cat de reci, ca lumea din parc e in fond doar un decor la care poti pana la urma si renunta, ca cerul ala gri e de fapt reflexia blocurilor ceausiste in apa si totul e cu …fundul in sus.Mergem de fapt pe un asfalt atat de inscis,martor al pacatelor noastre incat nu mai delimitam subteranul de ce este „sus”. Un paradox spune că lumea este aşa cum o percepem. Nu este greu de înţeles de ce toţi cei care intrau în oraşul de smarald din poveste purtau ochelari verzi.Intre noi şi lume există nişte ochelari, adevărate filtre care diferă de la un grup uman la altul, de la un timp la altul, sau chiar de la un om la altul. Pentru că aceste filtre sunt imperceptibile, putem să credem că ceea ce vedem (cu ochii noştri, nu-i aşa?) sau ceea ce auzim (cu urechile noastre, desigur!) este incontestabilul adevăr al lumii. Ca de obicei, suntem tentaţi să considerăm că simţurile noastre nu ne mint şi nu ne înşală, fiind acele porţi prin care lumea intră în noi într-un flux năvalnic, neîntrerupt şi liber.Totusi ..ultimii trei ani toamna a adus schimbari … Din cauza unui exces de zel am strivit ochelarii verzi si acum vad toate culorile.La nuante mai lucrez.Am inceput sa vad lumea prin lentilele altora .Scuza:asa mi s-a spus ca e bine sa fac in cei 3 ani cu surplus de facultate.De aceea ,nu sunt sigura ca atunci cand ma uit in „sus” nu vad de fapt asfaltul pe care toti pasim in directii diferite…scriitura de sfarsit de saptamana se incheie cu o nelamurire.De ce li se pare absurd cand cer un CER?

Inceput

Sambata. Zic eu: prea devreme. Duminica. Zic eu: prea devreme. Luni. Zic eu: cred ca am pierdut tarziul. Am avut dreptate, toamna chiar se vedea mai bine de la fereastra mea care da in hol. Acum, in fiecare dimineata, admir capodoperele gri si inalte ale unor oameni inventivi si plictisiti in acelasi timp de prea multul somn al stramosilor nostri...lor. A inceput si studentia.

Obsedant suna cuvintele "sa va traiti studentia" auzite deja de prea multe ori din partea unor profesori care isi etaleaza cunostintele in fata noastra -"bobocii". Echivalam aceasta perioada cu viata si deja suna a slogan cheap si tot atat de gresit. Insa, din cauza ca noi nu suntem decat niste note muzicale pe un portativ prestabilit, totul tine de "urechea muzicala" a fiecaruia. Din aceasta cauza am inceput eu acest an cu un şut in partea dorsala si cu imensul sacrificiu de a-mi arunca intr-un colt toate cartile cu tenta romantica in favoarea celor care "taie in carne vie"(in situatia de fata carnea nu mai sta la abator ci, a inceput sa fie taiata in plina strada). Incep procesul de a admira o societate infecta, purtatoare de bacterii, sa o analizez, sa o admir, sa o upgradez. Pierduta putin printre termenii neologici mult prea des folositi, imi vine sa ma "ofuschez"(precum o buna prietena imi zicea) si sa incep. Ceva. In nici un caz sa invat pentru primul examen stabilit pe data de 25 ianuarie, intre orele 10-12.

Sa cred ca "mentorii" mei sunt niste fiinţe fermecătoare în volutele planului ascuns al lumii, aratandu-se prin ploaia venită de dincolo de orizontul vizibil, plămădind noi fiinte - pe noi, pana atunci niste imberbi? Ca sunt pregatiti sa ne indrume pasii catre cunoasterea palpabila? Nu e mai frumos totusi sa privesti norii trandafirii decat sa ii consideri doar ingramadirea nevolnica a unor picaturi de apa?

Banuiesc ca stiu nimicul. Banuiesc ca or sa incerce sa (ma faca sa) cunosc totul. Nimicul. Totul. De ce nu te intreaba mai intai daca ai chef sa traversezi globul in 3 zile?!

“cineva acolo sus te iubeste”… copilul intreaba :cine?batrana raspunde : »D-zeu,maica.In el trebuie sa ai incredere si in cuvantul Lui.Noi toti suntem copiii Lui si cei care au urmat calea cea dreapta si cei care s-au ratacit pe scurtaturile vietii. "Peste ce viata ironica am dat si eu .Ce ar trebui sa cred ,ca Dumnezeu este cauza existentei noastre,ca El este o fiinta necesara si noi doar niste papusi din praf si apa care ne supunem naturii necesare a lui Dumnezeu ?.Asta credea Spinoza,nu si eu.Eu m-am simtit mereu singura.Uneori ma intreb daca nu un Cineva trage sforile si priveste cu un zambet sarcastic si un simt al umorului morbid,cum ne zbatem ca niste pestisori intr-o farfurie cu apa.

Cea mai statornica frica a copilariei mele a fost frica de singuratate.Imi amintesc ca absenta oamenilor mari ma infricosa.Pe la varsta de 10 ani cand eram deja « mare » si puteam fi lasata singura acasa ,tot plangeam pe ascuns mamei sa imi lase usa deschisa si 2 vecine straja.Eram ingrozita.Imediat cum se inchidea usa un monstru incepea sa isi infiga adanc coltii in piciorul meu.Ma durea.Si ma doare si acum,cand musca.Eram lasata singura intr-o casa atat de mare .Ajungeam cu greu la clanta .Ingrozita de minutele de tacere ajungeam sa strig,sa urlu,sa plang atat de tare incat alarmam toti vecinii de peste drum.Bineinteles ajungeam sa deschid usa oricui imi promitea putina dulceata de trandafiri si sunetul unor picioare grabite de atat treaba prin curte .Numai zgomot sa fie pe langa mine.La eterna intrebare « de ce plangi »eternul raspuns « ma doale piciolu’ ».Poate de aceea vecinii mei de peste drum imi sunt atat de dragi acum .Am avut si eu un rol in viata lor .In fiecare zi fiind prezenta la masa lor de pranz pentru ca ma apuca plansul in mod constant pe la aceeasi ora,anuntam « tina tina cocoteste cioba !!! ».Maturizat mai tarziu in « vecina vecina clocoteste ciorba !!! »Nu recunosteam niciodata ca imi este frica,eram prea »mare « pentru asta si pana la urma mama si tata erau plecati « pentru mine »Nu intelgeam ce vor sa zica.Dar am crescut cu aceste cuvinte. »Plecam pentru tine ».Era rusinos sa recunosc ca faceam tot teatrul ala pentru ca imi este frica de ceva.Cand ma lua mama in brate si ma saruta domol pe frunte,dispareau toate .Se topeau toate nelinistile,fugea monstrul inapoi,puteam sa sar coarda cu piciorul ala.

Am crescut.Frica de singuratate a ramas.Tind sa cred ca este singura constanta in viata mea de pana acum.Si acum ma macina aceeasi frica .Numai ca strigatul care alarma inainte vecinii imi trezeste toate simturile acum.In fiecare noapte.Se mai aude totusi daca asculti cu atentie.Tipa inauntru pentru ca nu mai am vecini sa-mi promita dulceata si sunt prea mare sa ma ia mama in brate.Monstrul traieste.Reuseste sa se infrupte cu bucati mari din mine ori de cate ori reuseste sa scape din zgarda aia la care am lucrat atatia ani.Pentru ca ironia sortii singuratatea de care imi era asa de frica copil fiind, imi ghideaza drumul si acum,singuratate pe care am metamorfozat-o in singulariatate.Totul este un mare zid de care se izbeste orice tentativa .M-am obisnuit cu ea asa cum un bolnav reuseste sa accepte ca are diabet si ca toata viata trebuie sa ia de trei ori pe zi cate un pumn de pastile si sa-si infiga de la varsta frageda seringa cu insulina.Pastilele singuratatii sunt oamenii-meteorit care dispar atat de repede ca uiti si ce dorinta ti-ai pus cand i-ai vazut cazand spre tine.Inca imi astept insulina.Pana atunci ma multumesc cu zile in care soarele patrunde si in camera mea desi geamul da in hol.

Saptamana asta iar m-a durut piciorul.Am simtit muscatura bestiei ca niciodata.Iar am stranutat si n-am mai stiut unde sunt.Iar am vrut sa ma ia mama in brate si sa ma sarute pe frunte domol.M-am lipit brutal de papusa pe care o caram dupa mine prin praf si am adormit cu ea.In fiecare noapte timp de o saptamana.Pentru mine se terminasera oamenii.

Acum doua zile mi-am amintit… “cineva acolo sus te iubeste”…copilul intreaba :cine?batrana raspunde : »D-zeu,maica.In el trebuie sa ai incredere si in cuvantul Lui.Noi toti suntem copiii Lui si cei care au urmat calea cea dreapta si cei care s-au ratacit p scurtaturile vietii.Atunci de ce schiopatez si acum ?

Peste ce viata ironica am dat si eu…