Fericit e călătorul acela care, după un drum lung şi plictisitor, cu ploaie şi frig, cu înjurături prinse din zbor, cu zdrăngănit de uşi şi cu tot soiul de nemernici întâlniţi în cale, vede, în sfârşit, acoperişul casei sale şi luminile calde din interior. Ştie că îl aşteaptă încăperile primitoare umplute de strigătele celor care îi ies în întâmpinare, cu vorbe blajine şi sărutări liniştitoare pe obraji, întrerupte de îmbrăţişări drăgăstoase, ce au darul de a alunga din suflet orice urmă de nelinişte.
Mi se pare că de multe ori caut ceva cu totul străin, ceva fără legătură cu viaţa mea obişnuită, ceva care să nu fie, totuşi, prea greu de găsit. Şi mă mişc greoi. Între imaginea călătorului fericit care găseşte căminul, are luminile, siguranţa şi între mereu călătorul înfrigurat, care o să se sprijine apatic cu un braţ de balustrada covertei, privind pasagerii de pe bord, precum şi pe cei de pe ţărm ce se învârt fără treabă, aşteptând plecarea corabiei.
Câteodată, îmi doresc să vă scriu aşa cum pictorii mari au reuşit să transforme Roma în tablouri uriaşe, pe care să le vadă şi Dumnezeu: fără crispare, justificat, cu rădăcina în zbucium. Să gândesc frumos în cuvinte, ori de câte ori se întâmplă ceva cu mine. De bine. De rău nu.
