2010. 24 luni?

E timpul să mai lipim cuvinte în albumul cu amintiri. Am de onorat o leapşă pornita de o domnişoară cu păr bălai: Bianca Albu, pasată cu graţie de către un copil, pe nume Corina. Ce au făcut ele? Au scris despre 5 lucruri făcute în 2010.

Destul de greu să pescuieşti 5 lucruri dintr-un an, atunci când anul cu pricina a părut a fi doi. A fost un exerciţiu bun să-mi amintesc că în 2010:

• Am terminat Facultatea de Litere. Mi-am luat licenţa. Am intrat la master cu 10. Toate cele într-un timp pe care eu l-am numit 'stare de veghe'. Aici mi-am dat seama că scrisul te lasă la vedere şi când e pură imaginaţie.
• Am alergat. Mult. Între facultate şi serviciu. Au fost perioadele când decizia de a traversa o stradă sau de a lua un tramvai implica numărul secundelor salvate. Cu toate astea, până şi veşnicul du-te vino te apropie de oamenii care fug şi ei către ceva.
• Am crescut natural alături de oameni care au avut încredere în ceea ce fac. Am construit atmosfere. Am luat decizii. Am făcut schimbări. Pot vorbi oricând despre ce înseamnă mulţumirea de sine.
• Am bătut străzile Romei. Nu oricum, ci alături de prietenele mele. Mi-am luat primul concediu în care nu a fost vorba de examene şi teancuri de foi.
• Am păstrat prieteni. Un lucru rar atunci când ieşi pe uşă la ora 8 dimineaţa şi te întorci de cele mai multe ori la 22:00. Am dezvăluit lucruri mari prin gesturi mici. Din păcate, puţin sunt aceia atât de atenţi! Într-un fel, mulţumită sunt şi de asta!

Concluzii sunt multe, însă nu vreau să le deranjez. Deja le lustruiesc...mâine îşi găsesc locul în cutii cu panglici colorate. Trebuie să recunosc, mai că nu-ndrăznesc să tulbur liniştea depusă la sfârşit de an cu gândurile mele...

P.S.: Roxana, Raluca, Dan, Adriana, ... dacă mai aveţi timp, aştept să-mi spuneţi 5 lucruri făcute în 2010! :)

Ochi de tuş

Am întâlnit copilele cu ochi negri ca noaptea într-o zi călduroasă de iulie, când credeam că toate zâmbetele oamenilor se ascund în spatele pereţilor răcoroşi...

Chiar, voi mai ştiţi oameni cu ochi de tuş?

Sens.uri

Am trecut pe langa un om care stătea pe o bancă îngustă, într-o sâmbătă după-amiază, cu o carte deschisă pe genunchi, cu ochii goi. În jurul lui, ceaţă. Am mers pe o stradă mult mai veche decât tine, cu obloane trase, cu umbre mate, cu uşi de filigran.

Încă mai străbat aceleaşi străzi. Chiar dacă cerul e cenuşiu. Chiar dacă peisajul este acoperit cu valuri de ceaţă. Ştiţi, nu e atât de uşor! Trebuie să înveţi să mergi pe străzile astea ca un om singur. Să umbli fără ţintă, să vrei să te rătăceşti, să vezi, nu să priveşti, să nu te uiţi la ceas.

Chiar mă gândeam astăzi, tot mergând aşa, ca un om care ar căra trei valize invizibile după el, unde am auzit oare că până şi străzile s-au plictisit de culoarea lor neagră...

E noapte. Din când în când, aud cum trece o maşină în trombă. Merg de-a lungul trotuarelor şi mă uit la ferestrele lor. Frig şi lumini. E ceva în jocul ăsta care mă fascinează. Scriu trei cuvinte într-un mesaj şi mă strecor într-o sală de cinema neîncălzită.

Aştept.

Te ajunge toamna

Nov.

Nu mai am dimineţi însorite. Nici voi nu mai aveţi, doar e toamnă. La etajul 9, în zilele cu ceaţă, e ca şi cum ai locui nicăieri. Dispar blocuri, pod, apă, autobuz, oameni.

Mă trezesc mereu pe partea dreaptă. Dimineaţa cobor din pat direct în pantofii roşii. Nu-mi fac niciodată cafeaua. Nu îmi aprind nicio ţigară. Nu mănânc. Cu toate astea, lumea e în continuare agăţată la locul ei, aparent calmă, ridicând sprânceana a mirare că reuşesc să mă mişc în ritmul ei. Pe măsură ce ajung la uşă, culorile se mută în rochie, în eşarfă, în inele, în păr, în gânduri.

Până să vină seara, se lipesc cumva griurile oraşului ăstuia de mine. Îmi dau seama că e tot una din zilele alea care merg de jos în sus. Anapoda. Cu stări care se traduc în poveşti fără legătură cu realitatea.

Ce să fac? Torn miere într-o cană, pun lapte peste şi îmi pregătesc pantofii pentru a doua zi.

La drum...

Conturul literelor

Fericit e călătorul acela care, după un drum lung şi plictisitor, cu ploaie şi frig, cu înjurături prinse din zbor, cu zdrăngănit de uşi şi cu tot soiul de nemernici întâlniţi în cale, vede, în sfârşit, acoperişul casei sale şi luminile calde din interior. Ştie că îl aşteaptă încăperile primitoare umplute de strigătele celor care îi ies în întâmpinare, cu vorbe blajine şi sărutări liniştitoare pe obraji, întrerupte de îmbrăţişări drăgăstoase, ce au darul de a alunga din suflet orice urmă de nelinişte.

Mi se pare că de multe ori caut ceva cu totul străin, ceva fără legătură cu viaţa mea obişnuită, ceva care să nu fie, totuşi, prea greu de găsit. Şi mă mişc greoi. Între imaginea călătorului fericit care găseşte căminul, are luminile, siguranţa şi între mereu călătorul înfrigurat, care o să se sprijine apatic cu un braţ de balustrada covertei, privind pasagerii de pe bord, precum şi pe cei de pe ţărm ce se învârt fără treabă, aşteptând plecarea corabiei.

Câteodată, îmi doresc să vă scriu aşa cum pictorii mari au reuşit să transforme Roma în tablouri uriaşe, pe care să le vadă şi Dumnezeu: fără crispare, justificat, cu rădăcina în zbucium. Să gândesc frumos în cuvinte, ori de câte ori se întâmplă ceva cu mine. De bine. De rău nu.

'Oraşul din imagini'

*

'Oraşul din imagini'. Realitatea.

Cele două lumi n-au nimic în comun. În ciuda aparenţelor zgomotoase, a decorurilor multicolore, a unei agitaţii continue, adevărata Realitate, sensul ei îmi scapă des.

'Oraşul din imagini' îţi propune, adesea, o meditaţie dureroasă şi aparent nefirească. Îţi oferă, cu gratuitatea enervantă a lucrurilor profunde, stări bizare, pe care le încerci în momentele de mare agitaţie, atunci când încerci şi, uneori, reuşeşti să nu mai schimbi nimic în jurul tău - în Realitate.

*

Primele cuvinte scrise în cele patru zile. Zile liniştite în care am încetat să mai caut răspunsuri. Zile în care am mers. Fără ţintă, fără timp, fără oprelişti. În care am stat. Fără ţintă, fără timp, fără oprelişti. În care am cunoscut poveştile unei case frumoase...

...ce poartă numele unei femei distinse, cu rochie albă şi mănuşi negre din catifea. Păstrează la gât trandafirii pictaţi pe perete, iar şalul ei împrumută culoarea cerului. Poţi vedea dimineaţa cum faldurile rochiei plutesc pe scările de mahon, până sus, în mansardă. Acolo, totul se opreşte.

Decor

Două zâmbete răzleţe şi-o umbrelă părăsită lângă zidul cu poveşti şi podoabele-nşirate, vesele şi colorate, atârnate în decor.

Pământul e colorat...

...când ai 22 de ani. Când ai un tată care îţi cumpără vată pe băţ şi zboară cu tine deasupra oraşului în care ai copilărit.

Gând

"Eşti fericită?"- a întrebat el, acum două săptămâni. Cuprinsă fiind de entuziasmul pe care o prăjitură cu ciocolată, o stradă liniştită şi adierea vântului într-o noapte răcoroasă de vară ţi-l poate oferi, am spus da. Pentru că, în câteva secunde, m-am gândit că fericirea pentru mine înseamnă mulţumirea de sine.

Astăzi, sunt mulţumită că încă mai sunt oameni care să-ţi ofere zile frumoase. Care te servesc cu ciocolată de casă şi te îndeamnă să savurezi stropi de licoare roşiatică şi parfumată din pahare colorate în albastru şi auriu. Că pot privi la ora asta luna, acoperişurile caselor şi avioanele care decolează în linişte, de pe balconul unde doi greieri s-au adăpostit. Mulţumită sunt şi de ceea ce fac. De ceea ce sunt. Şi, pentru mine, asta înseamnă că sunt fericită.

p.s. Mulţumită şi de faptul că pot, după mai bine de o lună, să tastez litere şi să încheg fraze, pe care să le aştern mai apoi în acest jurnal online, cu aceeaşi naturaleţe cu care îl abandonez din când în când. La ora 3 dimineaţa.

Bine am revenit!

A fost

Pe scurt, o lună. Destul timp pentru ca cele despre care voi scrie câteva cuvinte să devină amintiri.

• A fost Absolvirea Comunicatorilor şi zâmbetele împietrite pe feţele a peste 100 de oameni. A fost şi mândria resimţită după cei trei ani de Litere.
  

• A urmat perioada critică a examenului de licenţă. A trecut. Cumva. Au rămas în urmă 18 cărţi înroşite, îngălbenite, înverzite. De pe marginile filelor s-ar mai putea scrie o carte. Au fost săptămânile în care am uitat ce înseamnă somnul şi am făcut cunoştinţă cu fluturii de noapte sinucigaşi, care se izbeau de geamul meu la 4 dimineaţa. În fiecare noapte. Cafeaua mea a fost gheaţa pe pleoape. Aerul meu condiţionat a fost programul la BCU sub formă de evantai. Ziua - prilej de trezit la 6 dimineaţa pentru un strop de răcoare. Nu e nevoie de o declaraţie în acest sens. Vă trimit o fotografie cu ochi încercănaţi, dacă îmi cereţi.

• A mai urmat susţinerea lucrării de licenţă. A trecut. Destul de bine. Cam multe emoţii - în lucrare. Nu mă aşteptam. 17 cărţi citite - unele pe sărite, altele din scoarţă în scoarţă. Un titlu schimbat cu două zile înainte de prezentare. Societatea de hiperconsum: o fabrică a fericirii? Comportamentul consumatorului, psihologia reclamei, comunicare interpersonală. În acest caz, declaraţia a fost deja ataşată lucrării predate domnului profesor Dinu.

Cam aşa arată punctul final, apăsat nebuneşte pe foaie.

Da, a trecut şi prima excursie din facultate (în care am fost şi eu). Nu, nu va fi ultima. Aş vrea să tot fie până când o să ne salutăm la uşile autocarului ciocnind bastoanele. Despre astfel de amintiri voi scrie mai multe într-un alt post. Nu le stă deloc bine lângă bulinele de mai sus.

Nu închei. Doar îi promit lui Alex că va primi câte un mesaj pe zi, până în februarie, cu următorul text: Sper că ai scris la licenţă! Până atunci, cam asta ar fi, zice el, cu puncte de suspensie. Şi da, am fost şi eu în excursie. De 7 ori!

Punct.

Nu vă speriaţi, deocamdată este vorba despre un punct firav, notat cu un creion subţire. Vă anunţ eu peste câteva săptămâni cum o să arate punctul final, apăsat nebuneşte pe foaie.

Până atunci, anunţ evenimentul care a implicat:
- ore bune de vorbit la telefon în fiecare zi cu Alex - domnul şef de an!
- un hastag pe Twitter - #absolvire
- o pagină pe Facebook cu 388 de Like-uri şi multe poveşti frumoase
- în jur de 150 de confirmări la eveniment
- e-mailuri/invitaţii
- telefoane oficiale sau mai puţin oficiale
- multe emoţii - Da, da, pentru mine, nu şi pentru Alex! :-)
- strâns de poveşti profesionale de la colegii CRP-işti
- multe zâmbete şi fotografii adunate în prezentări
- diplomaţie
- emoţii
- emoţii
- emoţii....

Aşadar, vă prezint Absolvirea Comunicatorilor! Se adună studenţii Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere, secţia Comunicare şi Relaţii Publice, mâine, ora 14:00, la Facultatea de Drept - Aula Magna. Avem în meniu discursuri emoţionante, Gaudeamus Igitur/Juvens dum sumus cântat de voci puternice, iar ca desert: Proiectul - „Proaspăt absolvenţi, viitori comunicatori de top”, prezentat de Adrian Ciubotaru.

Vreţi să vedeţi cât de specială este promoţia 2010 - Comunicare şi Relaţii Publice? Confirmaţi aici şi eu o să vă aştept mâine la intrare, pentru a vă ura 'Bun venit la evenimentul nostru'!

Later Edit: Aşa cum bine am fost anunţată, 8 ore am vorbit la telefon, în această minunată săptămâna, cu domnul şef de an @Hoinaru. Puţin. Se putea mai mult.

22

Part 1.

I can't dance, but you should!

Ascultatoare, am dansat. Mai mult, mi-am cântat şi sufletul din mine. Am avut artificii - una bucată adusă de barman la 00:00. Am avut prieteni veseli şi frumoşi, care mi-au cantat cel mai simpatic şi urlat La Mulţi Ani! A fost trupa Spin şi vocea care a înconjurat încăperea. Au fost urările şi apaluzele unui local prietenos. Am avut concert şi muzică de calitate. Lumina difuză a reflectoarelor a căzut toată seara pe hainele cu flori. Au fost evergreen-uri şi postere cu poveşti. Şi mai multe flori şi cocktail-uri! A fost Mojo şi aer britanic. Au fost voci bune şi drumuri lungi. Au fost cele mai multe zâmbete ataşate celor două microfoane lipite cu scotch. Au fost culori şi oameni adorabili. A fost noaptea în care am împlinit 22 de ani!

Part 2.

The Wall.
22 de ani şi peste 100 de mesaje

Mai exact - 125 de mesaje. Twitter, Facebook, Gmail, YMail, Cellphone. 47 Wall Messages, 45 Reply-uri, 12 DM-uri, 9 E-mailuri, 12 Mesaje.

Cifrele de mai sus reprezintă cuvintele frumoase ale unor oameni care au vrut să-mi aducă un zâmbet pe buze, în ziua de 31 Mai 2010. Ziua în care am împlinit 22 de ani.

Mai reprezintă şi pasiunea pentru Social Media, online-ul şi offline-ul, oamenii!
Recunosc, mă simt onorată! Pentru asta, vă mulţumesc!

Hypostasis

Spect-actorii. Vioara. Scena.

Timpul? O lună stă între cele două fotografii. Muzica? Te trage de mânecă şi lasă timpul să zâmbească în colţul clipei. Oamenii? Se opresc, trec mai departe. Vioara? Aceeaşi!

Romeo şi Julieta

Vineri, 23 aprilie, am fost la spectacolul de operetă "Romeo şi Julieta", ce s-a jucat pe scena Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian". Pot spune că este pentru prima dată când mi-am dorit să revăd o piesă la numai două minute de la finalul acesteia. Tot pentru prima dată, am folosit mai des ca oricând cuvântul experienţă. Da, a fost o minunată experienţă!

Seara s-a anunţat a fi una specială încă din primele secunde. La intrare,am fost întâmpinaţi cu şampanie şi zâmbete. Am ciocnit cupele, am sorbit licoarea aurie şi ne-am îndreptat către sala care forfotea. Ceea ce a urmat este greu de descris în cuvinte pentru că, în mare parte, ceea ce trăieşti alături de actorii-cântăreţi este un mix de emoţii de bucurie, tristeţe, fascinaţie. Combinaţia de coregrafie inspirată, dans molipsitor, lumini care transformă anumite secvenţe în adevarate tablouri, muzică live şi o scenă care te trimite departe de convenţional sunt doar câteva din elementele care ar trebui să te determine să mai vezi acest musical de cel puţin două ori. La sfârşit am aplaudat până când nu mi-am simţit palmele şi am simţit din plin bucuria fiecărui actor şi frumuseţea acestei meserii.

Surpriza serii a fost, de departe, întâlnirea cu actorii şi sesiunea de autografe -o iniţiativă demnă de admirat şi de urmat. Am avut ocazia să vorbesc, pentru cîteva minute, cu fiecare dintre ei şi vă spun cu toată sinceritatea, m-am îndrăgostit. Pentru început, de frumuseţea şi delicateţea Julietei (Diana Niţu), de zâmbetul, privirea şi cuvintele frumoase ale fermecătorului Paris (Matei Chioariu), de Daniel Iordăchioaie, care a însufleţit scena şi a explicat cum poţi ajunge să joci în acest musical, de frumosul Mercutio (Filip Ristovsky) care a povestit răbdător despre viitoarele lor spectacole, de Romeo (Jorge), care a fost de departe favoritul publicului şi de toţi ceilalţi actori cu care am avut onoarea să vorbesc şi care au făcut faţă cu bine unui maraton de trei ore.

Dincolo de fascinaţia spectacolului, continuă să mă macine o întrebare retorică: cum ar fi viaţa mea acum, dacă la un anumit moment aş fi ales diferit? Cum ar fi fost să aleg drumul nesigur şi neaşteptat de nimeni: acela al dansului. Cât de frumos mi se parea la o anumită vârstă, "să baletezi" prin viaţă cu graţia şi determinarea unui dansator! Pe alocuri, încă mai gust acest miraj frumos.

Astfel, vă recomand să mergeţi să vedeţi acest musical nonconformist Vineri, 14 Mai 2010 - Sâmbătă, 15 Mai 2010. Eu voi fi acolo, în primele rânduri!

Vă las cu două fragmente din musical. Primul reprezintă scena Duelului iar în cel de-al doilea este cantecul care mi-a placut foarte mult, în versiunea franceză a spectacolului:

Acum 3 ani

Mă simt datoare să agaţ încă o amintire frumoasă în cui. Aceea a ultimelor cursuri din cei trei ani de facultate! A ceea ce a părut, în fapt, a fi ultima zi de facultate.

Acum 3 ani de zile mă mutam în Bucureşti, trăgând după mine un bagaj plin cu speranţe, iluzii şi convingeri copilăreşti. În mai putin de 2 luni lăsam acest bagaj pe băncile unei gări zgomotoase pentru a începe o "viaţă nouă". Aşa îmi place să numesc eu această etapă care, oarecum, se încheie.

De atunci, m-am mutat de 6 ori. Într-un singur an am cunoscut peste 100 de oameni, am avut 189 colegi de facultate, m-am împrietenit cu peste 50 dintre ei, am ieşit în peste 20 de ceainării, am fost de peste 50 de ori la film, de 4 ori la Operă, de prea puţine ori la teatru. Am învăţat peste 10 kilograme de cursuri, am citit alte 20 de kilograme de cărţi, am ascultat zeci de discursuri ale profesorilor. Am făcut 1 scurt-metraj, am analizat sute de cuvinte, imagini, lumini, linii, culori, emoţii, triburi, dialecte, culturi, reclame, campanii, societăţi, filme... Am supravieţuit cu 2 ore de somn 3 zile. În urma mea au fost închise luminile din sala 4 a Bibliotecii Universitare, de cel puţin 4 ori. Uneori, am stat 12 ore în facultate. Alteori, m-am trezit la ora 5 pentru a ajunge la cursul ţinut la 8 dimineaţa. Din cauza unui 91, am ajuns la 5 minute după închiderea uşii şi am petrecut, drept răzbunare, 6 ore citind într-un Cişmigiu aproape pustiu. Am mâncat cei mai mulţi covrigi cu susan şi am zâmbit cât am putut de des. Am fotografiat toate colţurile Lipscaniului în pauzele de facultate. Am făcut de 2 ori insolaţie, aştepând în soare la fântâna de la Universitate. Am căzut de 3 ori pe gheaţă, în faţa uşii de la Litere. Am râs zgomotos. Am cunoscut oameni minunaţi. Am prieteni pe care i-aş păstra o viaţă întreagă!

Tot în aceeaşi perioadă a apărut şi acest blog-album în care am lipit cu grijă fotografii şi am scris în dreptul lor: amintiri fără timbru. Nu mă opresc aici. Promit că voi scrie, cu cel mai mândru subiectivism, şi o filă virtuală plină de elogii merituoase la adresa colegilor mei, a profesorilor şi a facultăţii de Litere, secţia Comunicare şi Relaţii Publice. Dar nu acum. Acesta a fost doar un moment în care mi-am adus aminte că au trecut 3 ani de amintiri, încheiaţi de 2 profesori care vor avea întotdeauna respectul pe care îl atribui doar oamenilor care m-au învăţat de-a lungul vieţii tainele bunătăţii, arta cuvintelor frumoase, a simţului practic, a liniştii interioare, posibilitatea de a atinge culori.

Aştept cu nerăbdare prima sâmbătă din iunie a anului 2020!

Not a Teddy.

Salut! Tu mai crezi în prietenie?

A început cu “Salut”! S-a terminat cu “Dar tu mai crezi în prietenie”?

*

Relaţiile bune sunt cele pe care le-am ales noi înşine, cele care aduc ceva bun părţilor implicate – mulţumirea, sentimentul lor de bunăstare şi siguranţa. Aristotel distinge între prietenia veritabilă şi două imitaţii ale acesteia. În una din ele motivul relaţiei e plăcerea iar în cealaltă este folosul reciproc. Sunt relaţii superficiale care durează cât sunt utile scopurilor pe care le slujesc, spre deosebire de prietenia adevărată ce dăinuie fiindcă îşi are “temelia în bine”. Ok, grija faţă de propriile interese este întru totul justificată; ai obligaţia să veghezi asupra lor însă ar trebui sa te încurajeze să acţionezi cu nobleţe. Prietenia sinceră este specială deoarece îşi are centrul în fiinţe individuale, în confidenţe, în reciprocităţi subînţelese. Se spune că prietenul este “un alt eu” şi că nu poate fi socotită prietenie relaţia care nu are în spatele ei destul timp şi câteva teste reale. Adevărat! Dacă pici primul examen mai ai dreptul să-l dai de două ori. Apoi, se trage linie şi se scrie în dreptul tău: Ai eşuat în încercarea de a-mi fi prieten!

Nedreptatea este percepută , în general, ca fiind una dintre cele mai intense insatisfacţii resimţite de către om. Emerson spunea că ar trebui să le dăm altora măcar ceea ce dăm unei picturi, avantajul unei lumini bune.

Dar asta se întâmplă insuficient de des pentru a face din lume un loc cinstit…

*

Unii oameni cred că prietenia este un fel de vale a plângerii iar prieten îţi este cel care te ascultă şi aprobă. Alţii condiţionează prietenia
în funcţie de avantaje. Nu, eu nu mai cred în ideea de prietenie onestă care durează o viaţă întreagă, care nu ţine cont de circumstanţe, care este altruistă cu desăvârşire. Însă , nu cred nici în "si un ami n'est plus un ami, il ne l'a jamais été"(dacă un prieten nu-ţi mai e prieten, înseamnă că nu ţi-a fost niciodată). Este o extremă care, fireşte, îmi pare o judecată absurdă şi împuţinătoare, indiferent cine a emis-o. E ca şi cum te-ai gândi că cimitirele sunt pline de oameni care n-au existat niciodată. Care n-au râs, n-au plâns, n-au sperat, n-au disperat, n-au iubit, nu s-au temut. Şi că toate astea sunt doar ale celor încă în viaţă.

L'émergence

Floriile albastre

Să-l întrebăm pe Chaplin...

Casa care zâmbeşte

'O cameră albastră. Un tren.
Camera, mică şi întunecată, cu o fereastră îngustă lângă care pâlpâie un opaiţ stingher. Lângă fereastră, o bancă veche şi-un copac fără frunze.

-Cât mai este până vine iarăşi vara?
-Un an, copile. Atât mai este.
-Dar lung e anul?
-Lung. Ca o părere de rău.'

...

Early color