est Avant tout...

I love Bucharest

Starbucks Victoriei. Un laptop. Prea multe documente deschise. O lampa cu abajurul albastru. Aburii unui ceai fierbinte. Culori placute privirii. Dincolo de geam, luminile unui Bucuresti agitat dar placut. Muzica in surdina si povesti care zboara. Prietene care isi destainuie in soapta dezamagirile in dragoste, doua intalniri de afaceri, un cuplu, un singuratic. Cuvinte care se amesteca, fragmente de povesti ale unor oameni necunoscuti. Imaginea mea in geamul care ma desparte de oras. Gesturi, priviri. iluzii conturate si vandute la pachet cu ceaiul/cafeaua.

Imi dau seama ca sunt dependenta de acest oras. Il blamez insa aici vreau sa fiu. Iubesc agitatia; luminile orasului, intr-o noapte de vineri, ma asigura ca acesta este locul meu. In fiecare zi aspiratiile mele sunt reduse si inchise in lucruri, viata mea este satisfacuta de consum. In mod constant, plenitudinea din jurul meu imi aminteste de lucrurile lipsa. Sunt conditionata de dorinta de a avea. Imi mai pasa din ce in ce mai putin de cariile culturale provocate in viziunea despre lume si despre sine.

Da, recunosc, imi place orasul asta asa cum ii place unui copil ciocolata!

Frustrări pseudo-filosofice

La întrebarea “sunt un mediocru sau sunt un perfecţionist? " nu există un răspuns simplu. Poţi încerca doar să-ţi mărturiseşti sincer ţie dacă doreşti să ramai încremenit si plin de remuşcări pentru ţeluri imposibil de atins, ce-ţi torturează spiritul, sau doreşti a te crede un om liber!

În lumea oamenilor perfecţi, totul este cunoscut şi fiecare element e preţuit prin măsură şi analiză. Razele soarelui sunt numărate, lumina nopţii este o formulă matematică, pământul e cântărit cu frânturi de milligram. Dacă nu sunt fixate ca făcând parte din obiectivul unuia, parfumul unei flori poate fi o necuviinţă şi sunetul de harfă o inutilitate. Fiecare perfecţionist îşi are palatul său de gheaţă, unde raţiunea tronează sentimentului. Aici totul se poate, dar nimic nu se cunoaşte, această lume este a oamenilor însetaţi după mărire.

În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!

În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc oamenii simpli. Aici gândesc, spre furia altora, cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!

Nu am o morală, nici măcar o încheiere banală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui 'mai mare' când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”

Ton café sous la neige

Mesaj

"Dragii mei studenti dragi,

Ma uitam azi la examen la voi si eram deja trista la gandul ca anul viitor, pe vremea asta, n-am sa va mai vad chipurile zambitoare in banci. Vor fi alti copii, alti studenti de cunoscut, de "imblanzit" (a se vedea "Micul Print", episodul cu vulpea, ca tot ati avut un subiect legat de prietenie la examen). Insa, cu fiecare generatie, profesorul ramane mai bogat cu ceva (cu tot ceea ce a primit sufleteste de la studentii lui, cu toate cate le-a invatat de la ei sau cu ei) si mai sarac de el insusi (fiindca o parte le-a daruit-o lor, nevazut, necuprins in cuvinte sau lectii, ci numai in senzatia aceea de IMPREUNA, de la un curs sau un seminar reusit).

Si mi-am dat seama ca IMPREUNA cu voi as vrea sa mai zabovesc putin (nu, nu, asta nu e o pledoarie ca sa dati la noi la master, ci e pur si simplu ceea ce am simtit azi privindu-va, incercand sa nu vad cum va priviti voi unii ... nu pe altii, ci lucrarile altora:). Sunteti anul meu jucaus si PR-ist si nebun si nins (asa sper, macar in iarna asta!) si-mi va fi dor sa scriu mailuri pe care sa le semnez, zambind din coltul gurii, "Diriga".

Sa treceti cu bine de sesiunea asta, sa aveti tihna pentru a asterne pe hartie capitolele pentru lucrarea de licenta si sa nu uitati ca suntem "un amestec de lut si visare / Cand pamantu-i prea greu, aripa tresare."

Cu tot gandul bun dintotdeauna,

Diriga."

Fara prea multe cuvinte: Lector Doctor Cristina Bogdan, "diriga", profesoara care ne-a cucerit din primul an de facultate, omul. Pentru astfel de profesori, inca o portie de facultate, va rog!

La lumière

My Grandma's little Fairies

Prima zi

2010 ar putea fi un început. Mi-aş dori mai mult să fie o continuare.

Nimic altceva decât amintiri frumoase ale unor vremuri în care Crăciunul era plin de sens. Dorinţa de a reconstrui atmosfera de odinioară. Pe alocuri, tristeţea că nu mai poţi.

Aş fi dorit tradiţii, nu reconstituiri stângace ale unor oameni care au pierdut demult spiritul sărbătorilor. Cu toate acestea, am avut parte de linişte, multe colinde, amintiri, timp petrecut cu familia.

Şi anul acesta mi-a fost dor de zăpezile de altădată! Cu toate cele ale lor!

Să avem un an mai bun!