La întrebarea “sunt un mediocru sau sunt un perfecţionist? " nu există un răspuns simplu. Poţi încerca doar să-ţi mărturiseşti sincer ţie dacă doreşti să ramai încremenit si plin de remuşcări pentru ţeluri imposibil de atins, ce-ţi torturează spiritul, sau doreşti a te crede un om liber!
În lumea oamenilor perfecţi, totul este cunoscut şi fiecare element e preţuit prin măsură şi analiză. Razele soarelui sunt numărate, lumina nopţii este o formulă matematică, pământul e cântărit cu frânturi de milligram. Dacă nu sunt fixate ca făcând parte din obiectivul unuia, parfumul unei flori poate fi o necuviinţă şi sunetul de harfă o inutilitate. Fiecare perfecţionist îşi are palatul său de gheaţă, unde raţiunea tronează sentimentului. Aici totul se poate, dar nimic nu se cunoaşte, această lume este a oamenilor însetaţi după mărire.
În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!
În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc oamenii simpli. Aici gândesc, spre furia altora, cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!
Nu am o morală, nici măcar o încheiere banală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui 'mai mare' când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”
În lumea oamenilor perfecţi, totul este cunoscut şi fiecare element e preţuit prin măsură şi analiză. Razele soarelui sunt numărate, lumina nopţii este o formulă matematică, pământul e cântărit cu frânturi de milligram. Dacă nu sunt fixate ca făcând parte din obiectivul unuia, parfumul unei flori poate fi o necuviinţă şi sunetul de harfă o inutilitate. Fiecare perfecţionist îşi are palatul său de gheaţă, unde raţiunea tronează sentimentului. Aici totul se poate, dar nimic nu se cunoaşte, această lume este a oamenilor însetaţi după mărire.
În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!
În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc oamenii simpli. Aici gândesc, spre furia altora, cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!
Nu am o morală, nici măcar o încheiere banală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui 'mai mare' când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”
No comments:
Post a Comment