Sunday, February 28, 2010
Saturday, February 27, 2010
Friday, February 19, 2010
I love Bucharest
Labels:
my mind my playground
Starbucks Victoriei. Un laptop. Prea multe documente deschise. O lampa cu abajurul albastru. Aburii unui ceai fierbinte. Culori placute privirii. Dincolo de geam, luminile unui Bucuresti agitat dar placut. Muzica in surdina si povesti care zboara. Prietene care isi destainuie in soapta dezamagirile in dragoste, doua intalniri de afaceri, un cuplu, un singuratic. Cuvinte care se amesteca, fragmente de povesti ale unor oameni necunoscuti. Imaginea mea in geamul care ma desparte de oras. Gesturi, priviri. iluzii conturate si vandute la pachet cu ceaiul/cafeaua.Imi dau seama ca sunt dependenta de acest oras. Il blamez insa aici vreau sa fiu. Iubesc agitatia; luminile orasului, intr-o noapte de vineri, ma asigura ca acesta este locul meu. In fiecare zi aspiratiile mele sunt reduse si inchise in lucruri, viata mea este satisfacuta de consum. In mod constant, plenitudinea din jurul meu imi aminteste de lucrurile lipsa. Sunt conditionata de dorinta de a avea. Imi mai pasa din ce in ce mai putin de cariile culturale provocate in viziunea despre lume si despre sine.
Da, recunosc, imi place orasul asta asa cum ii place unui copil ciocolata!
Thursday, February 11, 2010
Frustrări pseudo-filosofice
Labels:
my mind my playground,
scriitura
La întrebarea “sunt un mediocru sau sunt un perfecţionist? " nu există un răspuns simplu. Poţi încerca doar să-ţi mărturiseşti sincer ţie dacă doreşti să ramai încremenit si plin de remuşcări pentru ţeluri imposibil de atins, ce-ţi torturează spiritul, sau doreşti a te crede un om liber!
În lumea oamenilor perfecţi, totul este cunoscut şi fiecare element e preţuit prin măsură şi analiză. Razele soarelui sunt numărate, lumina nopţii este o formulă matematică, pământul e cântărit cu frânturi de milligram. Dacă nu sunt fixate ca făcând parte din obiectivul unuia, parfumul unei flori poate fi o necuviinţă şi sunetul de harfă o inutilitate. Fiecare perfecţionist îşi are palatul său de gheaţă, unde raţiunea tronează sentimentului. Aici totul se poate, dar nimic nu se cunoaşte, această lume este a oamenilor însetaţi după mărire.
În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!
În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc oamenii simpli. Aici gândesc, spre furia altora, cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!
Nu am o morală, nici măcar o încheiere banală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui 'mai mare' când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”
În lumea oamenilor perfecţi, totul este cunoscut şi fiecare element e preţuit prin măsură şi analiză. Razele soarelui sunt numărate, lumina nopţii este o formulă matematică, pământul e cântărit cu frânturi de milligram. Dacă nu sunt fixate ca făcând parte din obiectivul unuia, parfumul unei flori poate fi o necuviinţă şi sunetul de harfă o inutilitate. Fiecare perfecţionist îşi are palatul său de gheaţă, unde raţiunea tronează sentimentului. Aici totul se poate, dar nimic nu se cunoaşte, această lume este a oamenilor însetaţi după mărire.
În acest decor îşi dau întâlnire cavalerii perfecţiunii, acest loc este un popas în care sosesc judecători siguri pe judecata lor, fie ea şi strâmbă şi criminalii tari pe fapta lor. Toţi alcătuiesc o societate a oamenilor cu conştiinţa tare! Ei se aruncă cu lăcomie în valul nemişcat al necunoaşterii depline, vrând să ştie cât de mare le este rostul în treburile pământului şi dacă suferinţa celorlalţi este la nivelul urii lor, căci trebuie să recunoştem: un perfecţionist detestă din răsputeri un mediocru!
În schimb, sub drapelul mediocrităţii îşi găsesc loc oamenii simpli. Aici gândesc, spre furia altora, cuminţii cu remuşcări pentru cuminţenia lor, aici îşi găsesc sfârşitul păcătoşii care au iertat, deşi ei n-au primit niciodată iertarea şi eternii amorezi care n-au găsit curajul să-şi declare dragostea şi mor, rostind în van cuvinte duioase. Societatea mediocrilor e lăcaşul oamenilor cu conştiinţa slabă!
Nu am o morală, nici măcar o încheiere banală. E ca şi cum te-ai uita la oameni pe stradă şi ai scrie într-un carneţel cu ce sunt îmbrăcaţi, fără a face o judecată de valoare. E ca atunci când numai tu vezi ceea ce fiecare nu vrea să vadă. Mi-a rămas în minte următoarea frază: “Nu înţeleg de ce le trebuie oamenilor certitudinea unui 'mai mare' când ei nu-şi pot gestiona nimicul?”
Tuesday, February 9, 2010
Subscribe to:
Posts (Atom)
