Crafts

:Fără

Nu înţeleg multe în ultima vreme.

De exemplu, cum poţi tu să mă citeşti chiar şi atunci când nu scriu cu săptămânile? De unde răbdarea cu care aştepţi zile întregi să-mi arhivez cărţile pe rafturi din lemn lăcuit? De ce mă laşi să-mi păstrez pantofii în foldere aranjate pe culori? De ce nu-mi spui niciodată să încetez atunci când mă plâng de oraşul ăsta? Da, oraşul ăsta în care oamenii încă se uită strâmb la tine când îndrepţi aparatul foto spre ei... De parcă ai vrea să le smulgi inelele de aur şi butonii lustruiţi cu batiste de mătase.

Domnule Nimeni, de ce tot am senzaţia, la final, că nu ştiu dacă am înţeles ceva din tine?

...

Aici

Dacă ar fi să măsor, ziua asta ar avea fix 12 m 75. Ar fi o lungană nesuferită, cu aere de prima donna. Prea lungă să o invit la ceai. Prea sus să audă ce îi spun. Prea de sus ar trebui să mă privească.

*

Cu toate astea, urc la etajul 9 şi privesc ziua de sus. Pare mică şi cu nume predestinat.

*

Până la urmă, aici, la înălţime, mă simt acasă.

2010. 24 luni?

E timpul să mai lipim cuvinte în albumul cu amintiri. Am de onorat o leapşă pornita de o domnişoară cu păr bălai: Bianca Albu, pasată cu graţie de către un copil, pe nume Corina. Ce au făcut ele? Au scris despre 5 lucruri făcute în 2010.

Destul de greu să pescuieşti 5 lucruri dintr-un an, atunci când anul cu pricina a părut a fi doi. A fost un exerciţiu bun să-mi amintesc că în 2010:

• Am terminat Facultatea de Litere. Mi-am luat licenţa. Am intrat la master cu 10. Toate cele într-un timp pe care eu l-am numit 'stare de veghe'. Aici mi-am dat seama că scrisul te lasă la vedere şi când e pură imaginaţie.
• Am alergat. Mult. Între facultate şi serviciu. Au fost perioadele când decizia de a traversa o stradă sau de a lua un tramvai implica numărul secundelor salvate. Cu toate astea, până şi veşnicul du-te vino te apropie de oamenii care fug şi ei către ceva.
• Am crescut natural alături de oameni care au avut încredere în ceea ce fac. Am construit atmosfere. Am luat decizii. Am făcut schimbări. Pot vorbi oricând despre ce înseamnă mulţumirea de sine.
• Am bătut străzile Romei. Nu oricum, ci alături de prietenele mele. Mi-am luat primul concediu în care nu a fost vorba de examene şi teancuri de foi.
• Am păstrat prieteni. Un lucru rar atunci când ieşi pe uşă la ora 8 dimineaţa şi te întorci de cele mai multe ori la 22:00. Am dezvăluit lucruri mari prin gesturi mici. Din păcate, puţin sunt aceia atât de atenţi! Într-un fel, mulţumită sunt şi de asta!

Concluzii sunt multe, însă nu vreau să le deranjez. Deja le lustruiesc...mâine îşi găsesc locul în cutii cu panglici colorate. Trebuie să recunosc, mai că nu-ndrăznesc să tulbur liniştea depusă la sfârşit de an cu gândurile mele...

P.S.: Roxana, Raluca, Dan, Adriana, ... dacă mai aveţi timp, aştept să-mi spuneţi 5 lucruri făcute în 2010! :)

Ochi de tuş

Am întâlnit copilele cu ochi negri ca noaptea într-o zi călduroasă de iulie, când credeam că toate zâmbetele oamenilor se ascund în spatele pereţilor răcoroşi...

Chiar, voi mai ştiţi oameni cu ochi de tuş?

Sens.uri

Am trecut pe langa un om care stătea pe o bancă îngustă, într-o sâmbătă după-amiază, cu o carte deschisă pe genunchi, cu ochii goi. În jurul lui, ceaţă. Am mers pe o stradă mult mai veche decât tine, cu obloane trase, cu umbre mate, cu uşi de filigran.

Încă mai străbat aceleaşi străzi. Chiar dacă cerul e cenuşiu. Chiar dacă peisajul este acoperit cu valuri de ceaţă. Ştiţi, nu e atât de uşor! Trebuie să înveţi să mergi pe străzile astea ca un om singur. Să umbli fără ţintă, să vrei să te rătăceşti, să vezi, nu să priveşti, să nu te uiţi la ceas.

Chiar mă gândeam astăzi, tot mergând aşa, ca un om care ar căra trei valize invizibile după el, unde am auzit oare că până şi străzile s-au plictisit de culoarea lor neagră...

E noapte. Din când în când, aud cum trece o maşină în trombă. Merg de-a lungul trotuarelor şi mă uit la ferestrele lor. Frig şi lumini. E ceva în jocul ăsta care mă fascinează. Scriu trei cuvinte într-un mesaj şi mă strecor într-o sală de cinema neîncălzită.

Aştept.

Te ajunge toamna

Nov.

Nu mai am dimineţi însorite. Nici voi nu mai aveţi, doar e toamnă. La etajul 9, în zilele cu ceaţă, e ca şi cum ai locui nicăieri. Dispar blocuri, pod, apă, autobuz, oameni.

Mă trezesc mereu pe partea dreaptă. Dimineaţa cobor din pat direct în pantofii roşii. Nu-mi fac niciodată cafeaua. Nu îmi aprind nicio ţigară. Nu mănânc. Cu toate astea, lumea e în continuare agăţată la locul ei, aparent calmă, ridicând sprânceana a mirare că reuşesc să mă mişc în ritmul ei. Pe măsură ce ajung la uşă, culorile se mută în rochie, în eşarfă, în inele, în păr, în gânduri.

Până să vină seara, se lipesc cumva griurile oraşului ăstuia de mine. Îmi dau seama că e tot una din zilele alea care merg de jos în sus. Anapoda. Cu stări care se traduc în poveşti fără legătură cu realitatea.

Ce să fac? Torn miere într-o cană, pun lapte peste şi îmi pregătesc pantofii pentru a doua zi.

La drum...