Sens.uri

Am trecut pe langa un om care stătea pe o bancă îngustă, într-o sâmbătă după-amiază, cu o carte deschisă pe genunchi, cu ochii goi. În jurul lui, ceaţă. Am mers pe o stradă mult mai veche decât tine, cu obloane trase, cu umbre mate, cu uşi de filigran.

Încă mai străbat aceleaşi străzi. Chiar dacă cerul e cenuşiu. Chiar dacă peisajul este acoperit cu valuri de ceaţă. Ştiţi, nu e atât de uşor! Trebuie să înveţi să mergi pe străzile astea ca un om singur. Să umbli fără ţintă, să vrei să te rătăceşti, să vezi, nu să priveşti, să nu te uiţi la ceas.

Chiar mă gândeam astăzi, tot mergând aşa, ca un om care ar căra trei valize invizibile după el, unde am auzit oare că până şi străzile s-au plictisit de culoarea lor neagră...

E noapte. Din când în când, aud cum trece o maşină în trombă. Merg de-a lungul trotuarelor şi mă uit la ferestrele lor. Frig şi lumini. E ceva în jocul ăsta care mă fascinează. Scriu trei cuvinte într-un mesaj şi mă strecor într-o sală de cinema neîncălzită.

Aştept.

Te ajunge toamna

Nov.

Nu mai am dimineţi însorite. Nici voi nu mai aveţi, doar e toamnă. La etajul 9, în zilele cu ceaţă, e ca şi cum ai locui nicăieri. Dispar blocuri, pod, apă, autobuz, oameni.

Mă trezesc mereu pe partea dreaptă. Dimineaţa cobor din pat direct în pantofii roşii. Nu-mi fac niciodată cafeaua. Nu îmi aprind nicio ţigară. Nu mănânc. Cu toate astea, lumea e în continuare agăţată la locul ei, aparent calmă, ridicând sprânceana a mirare că reuşesc să mă mişc în ritmul ei. Pe măsură ce ajung la uşă, culorile se mută în rochie, în eşarfă, în inele, în păr, în gânduri.

Până să vină seara, se lipesc cumva griurile oraşului ăstuia de mine. Îmi dau seama că e tot una din zilele alea care merg de jos în sus. Anapoda. Cu stări care se traduc în poveşti fără legătură cu realitatea.

Ce să fac? Torn miere într-o cană, pun lapte peste şi îmi pregătesc pantofii pentru a doua zi.

La drum...