"Aceasta bucurie nu frustreaza pe nimeni.Cei pe care ii iubesc nu au de ce sa se nelinisteasca,nu evadez de langa ei" C.R.
Pentru ca este doar una din multele zile in care ma imaginez o scriitoare burgheza framantata de dorinta de a-si scrie memoriile. Nu doresc recunoastere atat cat doresc sa ma recunosc in fiecare cuvant. De la fragmente ma amageste dorinta unui roman cu virgule multe,a unei capodopere aplaudate la scena deschisa,a privirilor pline de invidie si admirative in acelasi timp. Nu. Stiu ca nu o sa ma inalt catre un zgarie nor,sfidand astfel divinitatea. Sunt om. Traiesc din fragmente.
Asadar, sa ne despartim langa cafenea in vreme ce o femeie trece strada cu un brat plin de flori albastre. Sa urmarim cum cineva isi pierde suflul mergand pe o sfoara deasupra Intercontinentalului, sa privim cum soarele cade peste arhitecturi si sa lasam vremea sa te imbatraneasca. Asa o sa-ti uit chipul tanar, o sa-ti refuz mana aspra si o sa rad de neputinta ta. Te vei uita cum peste mine vremea n-a trecut. Mi-ai spus ca vrei copilul. Care stia odinioara sa zambeasca, sa planga. Acum nu simte. Deci l-ai pierdut. Nu-ti fie frica. Am vazut copii purtand copii in brate. Imbracati in frunze de porumb si machiati cu purpura. Aveau talpi negre si-si rupeau, plangand, siragurile de perle.
Nu am ce sa-ti spun. Nu mai am nicio poveste. In seara asta poti sa ma ranesti. Tot ce am inventat până acum a fost o amânare. Mi-am strâns toate lucrurile într-o cutie de carton. Nu am mult. O carte prafuita, un tricou alb patat cu cerneala, doua pensule, un cuvant notat pe o hartie mototolita si o viata. In final povestitorul moare si-ti lasa tie cutia de carton. Ce trist. Nu incerca sa vezi ce scrie. Cuvantul nu-i al tau. Apartine altcuiva.
