Sunday, April 25, 2010

Romeo şi Julieta

Vineri, 23 aprilie, am fost la spectacolul de operetă "Romeo şi Julieta", ce s-a jucat pe scena Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian". Pot spune că este pentru prima dată când mi-am dorit să revăd o piesă la numai două minute de la finalul acesteia. Tot pentru prima dată, am folosit mai des ca oricând cuvântul experienţă. Da, a fost o minunată experienţă!

Seara s-a anunţat a fi una specială încă din primele secunde. La intrare,am fost întâmpinaţi cu şampanie şi zâmbete. Am ciocnit cupele, am sorbit licoarea aurie şi ne-am îndreptat către sala care forfotea. Ceea ce a urmat este greu de descris în cuvinte pentru că, în mare parte, ceea ce trăieşti alături de actorii-cântăreţi este un mix de emoţii de bucurie, tristeţe, fascinaţie. Combinaţia de coregrafie inspirată, dans molipsitor, lumini care transformă anumite secvenţe în adevarate tablouri, muzică live şi o scenă care te trimite departe de convenţional sunt doar câteva din elementele care ar trebui să te determine să mai vezi acest musical de cel puţin două ori. La sfârşit am aplaudat până când nu mi-am simţit palmele şi am simţit din plin bucuria fiecărui actor şi frumuseţea acestei meserii.

Surpriza serii a fost, de departe, întâlnirea cu actorii şi sesiunea de autografe -o iniţiativă demnă de admirat şi de urmat. Am avut ocazia să vorbesc, pentru cîteva minute, cu fiecare dintre ei şi vă spun cu toată sinceritatea, m-am îndrăgostit. Pentru început, de frumuseţea şi delicateţea Julietei (Diana Niţu), de zâmbetul, privirea şi cuvintele frumoase ale fermecătorului Paris (Matei Chioariu), de Daniel Iordăchioaie, care a însufleţit scena şi a explicat cum poţi ajunge să joci în acest musical, de frumosul Mercutio (Filip Ristovsky) care a povestit răbdător despre viitoarele lor spectacole, de Romeo (Jorge), care a fost de departe favoritul publicului şi de toţi ceilalţi actori cu care am avut onoarea să vorbesc şi care au făcut faţă cu bine unui maraton de trei ore.

Dincolo de fascinaţia spectacolului, continuă să mă macine o întrebare retorică: cum ar fi viaţa mea acum, dacă la un anumit moment aş fi ales diferit? Cum ar fi fost să aleg drumul nesigur şi neaşteptat de nimeni: acela al dansului. Cât de frumos mi se parea la o anumită vârstă, "să baletezi" prin viaţă cu graţia şi determinarea unui dansator! Pe alocuri, încă mai gust acest miraj frumos.

Astfel, vă recomand să mergeţi să vedeţi acest musical nonconformist Vineri, 14 Mai 2010 - Sâmbătă, 15 Mai 2010. Eu voi fi acolo, în primele rânduri!

Vă las cu două fragmente din musical. Primul reprezintă scena Duelului iar în cel de-al doilea este cantecul care mi-a placut foarte mult, în versiunea franceză a spectacolului:




Friday, April 23, 2010

Acum 3 ani

Mă simt datoare să agaţ încă o amintire frumoasă în cui. Aceea a ultimelor cursuri din cei trei ani de facultate! A ceea ce a părut, în fapt, a fi ultima zi de facultate.

Acum 3 ani de zile mă mutam în Bucureşti, trăgând după mine un bagaj plin cu speranţe, iluzii şi convingeri copilăreşti. În mai putin de 2 luni lăsam acest bagaj pe băncile unei gări zgomotoase pentru a începe o "viaţă nouă". Aşa îmi place să numesc eu această etapă care, oarecum, se încheie.

De atunci, m-am mutat de 6 ori. Într-un singur an am cunoscut peste 100 de oameni, am avut 189 colegi de facultate, m-am împrietenit cu peste 50 dintre ei, am ieşit în peste 20 de ceainării, am fost de peste 50 de ori la film, de 4 ori la Operă, de prea puţine ori la teatru. Am învăţat peste 10 kilograme de cursuri, am citit alte 20 de kilograme de cărţi, am ascultat zeci de discursuri ale profesorilor. Am făcut 1 scurt-metraj, am analizat sute de cuvinte, imagini, lumini, linii, culori, emoţii, triburi, dialecte, culturi, reclame, campanii, societăţi, filme... Am supravieţuit cu 2 ore de somn 3 zile. În urma mea au fost închise luminile din sala 4 a Bibliotecii Universitare, de cel puţin 4 ori. Uneori, am stat 12 ore în facultate. Alteori, m-am trezit la ora 5 pentru a ajunge la cursul ţinut la 8 dimineaţa. Din cauza unui 91, am ajuns la 5 minute după închiderea uşii şi am petrecut, drept răzbunare, 6 ore citind într-un Cişmigiu aproape pustiu. Am mâncat cei mai mulţi covrigi cu susan şi am zâmbit cât am putut de des. Am fotografiat toate colţurile Lipscaniului în pauzele de facultate. Am făcut de 2 ori insolaţie, aştepând în soare la fântâna de la Universitate. Am căzut de 3 ori pe gheaţă, în faţa uşii de la Litere. Am râs zgomotos. Am cunoscut oameni minunaţi. Am prieteni pe care i-aş păstra o viaţă întreagă!

Tot în aceeaşi perioadă a apărut şi acest blog-album în care am lipit cu grijă fotografii şi am scris în dreptul lor: amintiri fără timbru. Nu mă opresc aici. Promit că voi scrie, cu cel mai mândru subiectivism, şi o filă virtuală plină de elogii merituoase la adresa colegilor mei, a profesorilor şi a facultăţii de Litere, secţia Comunicare şi Relaţii Publice. Dar nu acum. Acesta a fost doar un moment în care mi-am adus aminte că au trecut 3 ani de amintiri, încheiaţi de 2 profesori care vor avea întotdeauna respectul pe care îl atribui doar oamenilor care m-au învăţat de-a lungul vieţii tainele bunătăţii, arta cuvintelor frumoase, a simţului practic, a liniştii interioare, posibilitatea de a atinge culori.

Aştept cu nerăbdare prima sâmbătă din iunie a anului 2020!

Monday, April 19, 2010

Not a Teddy.

Sunday, April 11, 2010

Salut! Tu mai crezi în prietenie?


A început cu “Salut”! S-a terminat cu “Dar tu mai crezi în prietenie”?

*

Relaţiile bune sunt cele pe care le-am ales noi înşine, cele care aduc ceva bun părţilor implicate – mulţumirea, sentimentul lor de bunăstare şi siguranţa. Aristotel distinge între prietenia veritabilă şi două imitaţii ale acesteia. În una din ele motivul relaţiei e plăcerea iar în cealaltă este folosul reciproc. Sunt relaţii superficiale care durează cât sunt utile scopurilor pe care le slujesc, spre deosebire de prietenia adevărată ce dăinuie fiindcă îşi are “temelia în bine”. Ok, grija faţă de propriile interese este întru totul justificată; ai obligaţia să veghezi asupra lor însă ar trebui sa te încurajeze să acţionezi cu nobleţe. Prietenia sinceră este specială deoarece îşi are centrul în fiinţe individuale, în confidenţe, în reciprocităţi subînţelese. Se spune că prietenul este “un alt eu” şi că nu poate fi socotită prietenie relaţia care nu are în spatele ei destul timp şi câteva teste reale. Adevărat! Dacă pici primul examen mai ai dreptul să-l dai de două ori. Apoi, se trage linie şi se scrie în dreptul tău: Ai eşuat în încercarea de a-mi fi prieten!

Nedreptatea este percepută , în general, ca fiind una dintre cele mai intense insatisfacţii resimţite de către om. Emerson spunea că ar trebui să le dăm altora măcar ceea ce dăm unei picturi, avantajul unei lumini bune.

Dar asta se întâmplă insuficient de des pentru a face din lume un loc cinstit…

*

Unii oameni cred că prietenia este un fel de vale a plângerii iar prieten îţi este cel care te ascultă şi aprobă. Alţii condiţionează prietenia
în funcţie de avantaje. Nu, eu nu mai cred în ideea de prietenie onestă care durează o viaţă întreagă, care nu ţine cont de circumstanţe, care este altruistă cu desăvârşire. Însă , nu cred nici în "si un ami n'est plus un ami, il ne l'a jamais été"(dacă un prieten nu-ţi mai e prieten, înseamnă că nu ţi-a fost niciodată). Este o extremă care, fireşte, îmi pare o judecată absurdă şi împuţinătoare, indiferent cine a emis-o. E ca şi cum te-ai gândi că cimitirele sunt pline de oameni care n-au existat niciodată. Care n-au râs, n-au plâns, n-au sperat, n-au disperat, n-au iubit, nu s-au temut. Şi că toate astea sunt doar ale celor încă în viaţă.

Tuesday, April 6, 2010

L'émergence